Frica...ce inseamna frica de viata? Viata imi e profesor, e adevarat, dar eu sunt studentul care si-a intrecut maestrul. Viata e un puzzle mare din foarte multe piese, iar pentru mine niciun puzzle nu e imposibil de terminat. Poate il rezolv mai greu sau poate mai usor...ceea ce stiu cu siguranta este ca mie nu mi-e frica de viata. O voi infrunta mereu, sigura fiind ca voi iesi invingatoare..chiar de ma voi târî precum un melc.

   Pentru mine nu exista knockout. Ma va lovi cu siguranta, de multe ori ma va pune la pamant, stiu asta pentru ca viata nu e un adversar nesemnificativ, ba din contra este cel mai puternic, dar nu mai puternic ca mine. Ma voi regenera din propria cenusa, exact ca pasarea phoenix...

Asa ca viata, vino! Entertain me because i'm bored!

   Stii momentul ala cand iti doresti o dragoste care sa te consume? Cand asculti o melodie in care spun "stiutorii aia" acolo ca te aduce cineva de la 0 grade la 30 de grade si de la 30 inapoi la -50 de  grade? Oh, cat ti-ar placea... nu-i asa? Dar cand ajungi sa traiesti acea dragoste... esti atat de fericit precum crezi? E asa cum iti imaginai? Iti place ca iti traiesti la maxim fiecare clipa...E frumos, e adevarat,  cand nu ai timp sa te plictisesti pentru ca acum esti in infern, iar in urmatoarea clipa esti in rai...si raiul e frumos. Iti incarca bateriile, te face sa te simti cea mai norocoasa fiinta, nu te mai consideri un biet muritor...acum stii ce inseamna dragostea...dragostea care iti da aripi si dragostea care te tranteste la pamant...si te lasa gol...si nu ma refer numai la aripi...ci si la suflet. Iti lasa inima in genunchi...batuta, si nici nu apuca sa-si oblojeasca ranile ca esti din nou in culmea fericirii si deja uiti ca mai acum doua, trei clipe erai afundat in cea mai crunta tristete.
   Asa iti imaginai lucrurile? Iubesti, te iubeste , va iubiti...nu traiti un cliseu. Nu puteti compara relatia voastra cu relatia altora pentru ca nimeni nu reuseste sa fie la fel de "prins",la fel de iubit, la fel de fericit ca tine. Si nu intelegi cum pot unele persoane sa traiasca in rutina, sa mearga cu pasi de bebelusi ...sa se desfasoare totul prea lent... voi chiar sunteti norocosi, pentru ca voi sunteti acum in rai, unde totul e albastru, poate chiar roz...si nici nu apucati sa vedeti privelistea ca ati si cazut in flacari..si acolo arde...si tot arde...si incerci sa-ti amintesti ce ai reusit sa vezi cand erai pe culme...si nu prea poti sa vezi pentru ca nu te poti concentra decat pe durerea flacarilor infernului si cand crezi ca nu mai poti...pac! ajungi inapoi pe culme si te tot plimbi asa la nesfarsit, cand fericit, cand trist, cand pe culme, cand in gaura neagra. Nu apuci sa tragi aer in piept, nu apuci sa te odihnesti, sa te obisnuiesti cu frumosul sau cu uratul , pentru ca traiesti sus si jos aproape in aceeasi clipa...
   Da, e frumos...dar si trist. Simti totul in masura dubla...fericirea e grozava...dar scurta. Tristetea...si ea e scurta, dar e apasatoare. Te schingiuie, te darama, te omoara incet ... Si totusi cumva reusesti sa pastrezi si sa colectezi clipe si amintiri frumoase si mereu te agati de ele...incerci sa iei lastarii momentelor frumoase si sa lasi sa incolteasca altele noi...dar undeva, cumva, intre fuga asta din cer in neant...acel lastar se pierde, se usuca...Dar nu te dai batut, pentru ca speri ca veti obosi impreuna si veti renunta la viata asta nomada...si veti gasi un loc, undeva la mijloc, nici in frumos, nici in urat, ci in rutina de care toata lumea fuge...
Cam asta inseamna o iubire care te consuma...dupa ce traiesti la doi poli in viteza ...vrei sa prinzi radacini intr-un singur loc...si speri sa fie macar la mijloc.
 

Dispari...nu te zaresc...
Apari, iar eu zambesc
Te caut iar si tu nu esti...
Apari din nou...innebunesc!
Pleci iar si plang
Vii iar si rad...
Nu inteleg, de ce te-ascunzi?
Cum sa te tin cand tu nu vrei?
Cum sa dispari si nu ma iei?
Revii si iar sunt fericita
Ma regasesc in ochii tai
Privirea ta parca ma-mbata
Iubirea mea e neincetata.
Si iar dispari...
Ce vrei? Ce simti?
De ce nu-mi spui?
Nu te-nteleg...nu ma-nteleg.
De ce nu uit?
De ce nu uiti?
De ce ma chinui si te chinui?
Eu te iubesc, tu ma iubesti?
Da...imi raspunzi
Pai si atunci?
De ce te-ascunzi?
De ce ma faci sa te iubesc si apoi fugi?
Imi spui ca ma adori si iti zambesc
Dar ochii imi plang
Si plangi si tu, dar apoi razi
Si iara pleci...
Tu stii deja...ca fata te va astepta.
Dar pana cand?

 

Am revenit la viata mea de dinainte, cum s-ar spune...mi-am recuperat viata. E greu sa ai copii in grija , sa faci mancare, sa strangi tot timpul haine aruncate, jucarii, sa ii speli, sa tii cont de ei in orice clipa si sa faci tot posibilul sa le fie bine. Nu ai timp de nimic altceva, nu ai timp de tine, ei iti omoara tot timpul...dar odata ce-ai gustat din fericirea de a avea copii, nu mai poti trai fara ei. Ai timp, ai viata, ai bani, ai tot ...dar ai un gol imens in suflet ce nimic nu il poate umple. Orice ai face, oriunde te-ai duce, oricat de mult ai incerca sa iti omori timpul distrandu-te...golul ramane acolo. Te gandesti la cat de mult radeai la surasul nepotelului x, cat de mult iti placea sa-i veghezi somnul, cat iubeai momentul in care i se lumina fata cand te vedea,cat radea nepotelul y cand il gadilai, cat te distrai cu ei seara inainte de culcare... Chiar daca uneori ma scoteau din minti...chiar daca simteam ca mi-au furat viata, ca erau ca niste vampiri care ma scurgeau de energie...acum stiu ca nu pot trai fara ei. Stiu cat este de greu sa am copii, dar mai stiu si cat este de frumos. Mi-e dor de voi, iubirile mele mici! :(

Lacrimi...

  Fiecare lacrima are povestea ei se spune, dar uneori sunt prea multe lacrimi varsate din acelasi motiv. Fata draga, tu sa nu plangi cand iubirea ti se pare urata, iubirea e frumoasa, oamenii sunt rai.
 Sa nu plangi cand esti dezamagita, sunt lectii pe care trebuie sa le invatam, poate unele lectii nu le vom invata niciodata, dar trebuie cel putin sa incercam sa ne amintim ca am mai fost in acea situatie si stim deja cum s-a terminat.
 Sa nu plangi cand el iti tot face lucruri nedemne de iubirea pe care spune ca ti-o poarta. Tu intelege ca atunci cand iubesti nu esti meschin si rau... Intelege ca vorbele trebuiesc demonstrate, nu doar pronuntate.
 Sa nu plangi atunci cand te simti singura chiar daca esti intr-o relatie, intelege ca esti puternica si te ai pe tine... Nu merita efortul ca tu sa-i daruiesti tot si sa te multumesti cu Firimituri.
  Sa nu plangi cand promisiunile pe care tii le face sunt incalcate, intelege ca sunt unii oameni care  se iubesc doar pe ei si cuvantul lor nu au valoare.
  Sa nu plangi cand esti mintita, nu toti oamenii pot fi sinceri, tot ce poti face este sa nu te schimbi, sa nu-ti pierzi increderea in ceilalti pentru ca nu toti sunt la fel.
  Sa nu plangi cand El este gelos din diverse motive stiute si banuite doar de el, ci priveste-l cu blandete, nu e vina lui ca s-a nascut cu neincredere, dar nici atat nu e vina ta. Tu fa tot ce poti pentru a fi corecta si pentru a te simti demna, iar daca el nu stie sa aprecieze, fa-l sa-i fie dor de tine... de tot.
  Sa nu plangi cand vezi acelasi comportament pe care spune ca si-l corecteaza...fa o schimbare, nu varsa lacrimi. Nu te vor ajuta nici pe termen lung, nici pe termen scurt. Capul sus.
  Nu plange cand vezi ca nu va intelegeti, mai bine pleaca decat sa fi nefericita si sa-l faci si pe el nefericit...in fond, fiecare da ce are.

tv show-   Scandal quotes. 
What else do you need? What service can I render for you today? Am I here to stroke your ego? Am I your cheerleader? Am I here to wipe your tears? Am I your nanny? Am I here to fight the bullies? Am I your bodyguard today? Maybe I'm here to make you feel good? Maybe I'm your dealer. Or maybe I'm here to make you feel hot and manly and ready so you're not jealous of your wife's boyfriend. Is that it? Am I your fluffer today?
    I lie in bed every night and I play our relationship over and over again in my head like a movie. We meet. We fall in love. We can't stop ourselves. We're meant to be. I give up everything inside me and then it stops. The movie just stops. I don't know how it ends. It's just me waiting for a house  that I can't live in and a man who makes me promises he can't keep.
    I don't play second fiddle to anyone! This is not a fairy tale. This is not the happily ever after.
    I am not a toy that you can play with when you're bored or lonely or horny. I am not the girl the guy gets at the end of the movie. I am not a fantasy. If you want me, earn me! Until then, we are done.

Poarta-te cu aproapele tau asa cum ai vrea ca si el sa se poarte cu tine.

   Despre prietenie ce pot sa scriu? Imi iubesc prietenii, le vreau binele, le sunt alaturi, ii ajut cand pot, ii respect, ii accept asa cum sunt, cu bune, cu rele...imi place sa-i sun sa le impartasesc viata mea, atat lucrurile frumoase care mi se intampla, cat si cele triste, iubesc sa ies cu ei si sa radem pana ne dau lacrimile de fericire sau sa plangem impreuna cand unul dintre noi are probleme... dar mai trebuie sa schimb ceva la mine... si acel lucru este ca trebuie sa fiu prieten neconditionat. 

   Problema este ca uneori simti ca prietenul/ prietena nu te respecta si isi cam iubeste egoismul, iar atunci in loc sa fii bun, si sa il inveti cu iubire, te superi si ii cam intorci spatele.      Sunt om, sunt supusa greselii si in special vanitatii...poate este doar orgoliul meu gadilat atunci cand cer respect , avand in vedere ca eu ca prieten ar trebui sa fiu loiala si "sa fiu acolo" pentru ei indiferent de situatie, dar chiar trebuie sa fac asta si cu persoanele care nu ma respecta? Adica cum poti fi prieten cu cineva care iti vorbeste cu superioritate si care te invinovateste pe tine pentru tot ce i se intampla in anumite situatii? 

   Cert este ca mai bine te indepartezi si atat, fara sa ii reprosezi ceva... Incerci sa ii explici cum stau lucrurile de fapt si care este motivul indepartarii tale ca sa inteleaga, sa poata trage niste concluzii, sa revizuiasca propriul comportament si apoi te loveste cu acuze si iti vorbeste cu ura, ura pe care sustine ca o ai tu. Merita oare sa lupti pentru acesti oameni? Merita sa vrei sa ii ai aproape sau pur si simplu e mai bine sa mergi mai departe si sa ii lasi in lumea lor perfecta unde de vina sunt toti ceilalti, mai putin ei? 

   Dacă vrei să păstrezi prietenia cuiva, nu da mai mult decât poți continua să dai.

Atunci cand ploua ... cerul saruta pamantul.

                                                                     

    Privesc pe geam cum ploua si imi pleaca gandul departe... Mi-as dori sa nu fiu aici, in casa mea, in patul meu, mi-as dori sa fiu departe...intr-un loc unde ploaia ar avea semnificatia ei, unde ploaia ar fi asteptata cu bucurie, unde ploaia este sarbatorita pentru frumusetea ei, pentru puritatea ei..." Aici", toti suntem tristi cand ploua, pentru ca trebuie sa purtam umbrela, pentru ca ni se uda incaltamintea...dar ploaia e frumoasa. :) Ploaia spala durerea, te poate mangaia .(Ploaia imprastie toate durerile si necazurile noastre. Daca stai in ploaie sau racesti dupa ce te-a prins ploaia pe drum, apa venita din ceruri ia din tine toate relele si le duce in adancurile pamantului). Ploaia iti tine companie pana la serviciu sau scoala sau...diferite activitati, spala orasul, uda gradina...nu e asa ca ploaia e frumoasa? Iubesc ploaia, tocmai pentru ca multi o urasc. Iubesc ploaia pentru ca ma linisteste, iubesc ploaia pentru ca imi aminteste ce inseamna romantismul, pentru ca ma face sa visez, pentru ca imi da o senzatie ciudata de mister, de secrete pastrate... Iubesc ploaia pentru ca parca tine cu iubirea interzisa a amantilor.

   Impart umbrela mea cu altii atunci cand ploua, iar daca nu am umbrela, impart ploaia! :) 

Ne pierdem rabdarea sau nu mai iubim?

     Inca nu mi-e clar de ce oamenii se enerveaza atat de repede pe acele persoane pe care sustin ca le iubesc...si nici nu inteleg de ce ai vrea sa incepi sa urli ca un descreierat sau sa claxonezi o persoana intr-o parcare de parca ai fi nebun cu acte in regula, la un om, doar pentru ca ai tu nervii incinsi?
     Nu mai avem rabdare sa traim in armonie sau nu am avut niciodata? Nu mai avem rabdare sa iertam, sa ascultam versiunea persoanei? Nu mai avem rabdare sa respectam persoana de langa noi? Sau se intampla asta cand incetam sa iubim?  Citeam pe undeva ca " pierdem timpul cu persoane care nu merita nimic"... Eu cred ca toti meritam, suntem oameni, avem sentimente si meritam....poate timpul cuiva, poate iubirea cuiva sau respectul celor din jur, dar ce te faci cand o persoana nu te respecta? Cum poti raspunde nerespectului cu respect?
     Se spune ca iubirea poate schimba omul , dar daca nu se schimba inseamna ca nu iubeste? Nu, sau nu neaparat! Inseamna ca nu ii pasa, ca el se multumeste cu felul lui de a fi. Ofera prea putin si cere mult prea mult. 
    Opera iubirii e un lucru foarte greu, pentru ca iti cere sa fii moment de moment - viu altar de jertfe si de suferinte in favoarea aproapelui...si intre timp apare orgoliul ala care iti spune mereu ca tu ai facut tot ce puteai si ca e timpul sa lasi naibii lupta ca nu ai pentru cine.
     Toti lauda rabdarea dar nimeni nu poate indura suferinta. (Thomas Fuller). Pai cred ca tocmai aici este problema...cand suferim, uitam ce inseamna rabdarea... mai ales daca suntem mai egocentristi... si acordam o importanta exagerata propriei persoane...propriilor sentimente, propriilor interese. 
    Nu de moarte se tem oamenii cel mai mult, ci de dragoste. (Ben Okri )..... De fapt ambii sunt victime – ale egoncentrismului unuia singur... :(

     

Astazi am intrebari despre increderea pierduta. De ce odata ce ai fost mintit, a doua oara nu mai poti crede in persoana care te-a mintit? Increderea este atat de greu de construit si parca prea usor se pierde... Uneori oamenii pot vedea ca au gresit, isi cer iertare si vor sa se schimbe...vrei sa le oferi a doua sansa, poate si a noua...dar problema de acum e la tine... Nu mai poti avea incerdere. Incepi sa pui la indoiala tot ce spune persoana in cauza, chiar daca aceasta este sincera. Scuzele sunt acceptate, ierti, dar...increderea este deja pierduta. Oare se poate trai cu indoiala? Merita oare? Sinceritatea este o inima deschisa, putini oameni o arata, de obicei ceea ce vedem este o imitatie pusa pentru a prinde in capcana increderea altora...(Francois de la Rochefoucauld). 
    Shakespeare spunea sa nu ai incredere in acela care si-a incalcat odata cuvantul pentru ca o va face si a doua oara...si a treia. Ce mai poti face cand nu mai ai incredere intr-o persoana? Cum se poate reconstrui increderea? Dai dracului tot si pleci?

Astazi am intrebari despre caracterul oamenilor... despre faptul ca suntem veniti pe lume aproape in acelasi mod...unii prin nastere normala, altii prin cezariana, dar practic pana la venirea pe lume tot prin placenta se fac schimburile de produsi dintre mama si fat, tot prin cordonul ombilical se face transportul de nutrienti si tot in "costumul lui Adam" ne nastem. In copilarie suntem naivi, puri, inocenti si apoi...apar dezamagirile, vedem comportamentul familiei vis-a-vis de alti oameni sau chiar de noi, vedem societate putreda care ne face sa ne schimbam. Doar ca unii dintre noi incercam sa ramanem fragili, buni, omenosi, sensibili (sufleteste vorbind), devotati, responsabili, de buna credinta....pe cand ceilalti, sunt infectati, devin meschini, cu suflet hain, unii sunt nesiguri pe ei si devin frustrati, isi arunca frustrarile personale in cei apropiati, alte "calitati" ar fi...ca sunt introvertiti, irascibili, egoisti, mincinosi, prefacuti, nesabuiti, razbunatori, materialisti, si multe altele. Poate viata i-a facut sa fie asa dar... nu avem toti probleme, greutati? Nu avem toti parte de dezamagiri, deziluzii, promisiuni rupte,  nenorociri, suferinte, conditii precare... s.a.m.d.? De ce unii raman oameni iar ceilalti devin fiare? De ce pe unii "greutatile vietii", ca sa zic asa, ii schimba in bine, iar pe unii in rau? Nu avem toti capacitatea de a gandi? Nu avem toti posibilitatea de a cantari fiecare lucru si de a actiona in consecinta? De ce nu masuram totul cu iubire? Iubirea fata de semenii nostri? Spunea un autor odata ca "iubirea este singurul etalon cu care trebuie masurat totul. Fara iubire, lumea ar fi un mecanism lipsit de gandire, soarele ar fi bun doar pentru a coace dovlecii, florile ar fi doar hrana pentru magari si izvoarele ar fi apa pentru spalat". De ce nu ii putem iubi pe cei din jur, ca pe noi insine? Sa masuram pe altii cu masura cu care ne masuram pe noi,? sa pretuim lucrurile si nevoile lor prin cele ale noastre. Cand le vom dori ceea ce ne dorim noua si cand ii vom feri de ceea ce ne ferim noi, atunci vom implini legea adevaratei iubiri, un citat din Confucius, citat pe care il iubesc. De ce evoluam diferit? :(

Uitare... Vrei sa uiti, sa nu mai traiesti cu chipul lui in gand, sa nu mai ai numele lui tatuat pe suflet, sa nu ii mai auzi glasul la fiecare pas pe care il faci, pentru ca desi te-a facut sa traiesti o telenovela... plina de intrigi si minciuna, tu l-ai iubit. Si l-ai iubit atat de mult incat simteai ca esti un nimic fara el, un fir de nisip pe o plaja imensa ce nu isi gasea locul fara iubirea lui. A durut fiecare lacrima varsata pentru el, fiecare cearta te-a facut sa te stingi incet...se spune ca mai bine arzi in totalitate decat sa te stingi incet... Credeai ca merita tot efortul, credeai  in el totusi si mai presus de orice, credeai in iubirea voastra , desi stiai ca iubirea nu doare, iubirea te implineste, te face sa radiezi de bucurie, sa simti ca lumea e a ta...si ai simtit asta uneori, sufletului tau ii aruncai firimituri, il hraneai cu franturi de fericire, il amageai cu clipe frumoase, dar mai apoi il inecai in lacrimi, il sugrumai cu  zile de suparare, il sufocai cu tristete. Te hotarasti sa renunti la iubirea ta, pentru ca nu mai poti, nu mai ai nimic bun de dat, nu mai ai ce sa oferi, ti s-a luat tot si nu mai ai decat un gust amar, ce nu stii daca vine de la nefericire sau daca ai probleme cu colecistul... Si pui punct si incerci sa te refaci, asa cum poti. Incerci sa o iei de la capat, dar inca doare si nu stii daca vei fi in stare sa treci de "ziua de azi" fara sa-i vorbesti, fara sa ii auzi vocea, fara sa mai stii ceva despre el...si trec zile, saptamani, poate luni...Si iti spui: intr-o zi nu va mai durea, asa am auzit. Si astepti acea zi, si ea chiar vine. Te trezesti intr-o dimineata si realizezi ca nu il mai iubesti, ca ti-a trecut, ca totul a trecut, toata durerea de acum e uitata, toate lacrimile acum sunt amintiri si in sfarsit te simti liber. In sfarsit ai scapat de acea gheara care pusese stapanire pe inima ta, in sfarsit ai simtit ca esti tu din nou. In sfarsit l-ai uitat, in sfarsit poti trai... Da-i timpului ...timp.

Ah e atat de urat sa fi indecis!  Se pare ca intr-adevar, nu le putem suporta celorlalti cam aceleasi lucruri care ne deranjeaza la noi. Ma supara oamenii indecisi care nu stiu ce vor si totusi ma lovesc de aceeasi problema. Sa fie nehotarare sau frica de responsabilitati? De ce e mai usor sa le spun altor persoane ce as face eu in locul lor, dar atunci cand eu ma aflu in fata luarii unei decizii, ma blochez? Si despic firul in cate firisoare pot si sunt incapabila sa iau o decizie? De ce nu pot sa imi urmez propriile sfaturi? Cunosc acea frica de necunoscut, o am, admit asta, pentru ca ies din confortul meu, pentru ca e mai comod sa fac ceea ce stiu deja, sa merg unde cunosc deja... sa fac lucruri care stiu cum se termina. Mai exista si frica de esec. Nu imi place sa fiu "loser"...  Nu imi place sa pierd ...ceva. Iar esecul mi-l pot asuma, dar nu si atunci cand ceilalti ar avea ceva de spus despre asta. Nu prea pot sa indur "judecata" celor din jur. Nu imi place sa-i dezamagesc pe cei din jur si as face orice as putea sa le fie "lor" bine, chiar daca eu nu sunt multumita. Nu e altruism, e doar imaturitate as spune eu. Se spune ca sufletul nobil alege calea care duce spre inaltimi iar cel mediocru alege cararea care il duce in vale. Eu nu vreau sa fiu un om mediocru , dar si daca aleg cararea ce duce in vale, vreau sa cred ca pot urca inapoi spre inaltimi. Traiesti  in mediocritate doar daca vrei asta. Poti face multe, dar te lovesti de luarea deciziei aleia de a schimba ceva si atunci ce faci? Fugi de responsabilitati si ramai imatur sau incerci sa vezi ce se intampla chiar si cu pretul de a dezamagi persoanele din jurul tau? Pana la urma toti gresim, important este ca incercam. Si la fel de important este ca deciziile noastre sa nu-i raneasca pe cei din jur.

De ce atunci cand "ei" sunt suparati pe noi, femeile din viata lor,  simt nevoia sa ne faca rau? De ce fac tot posibilul sa simtim si noi ca sunt ei raniti? Oare nu realizeaza ca si noi suferim cand ei sunt suparati? Uneori nu le facem nimic, dar ei simt ca am gresit si atunci se razbuna... Eu, "nu vreau sa iti cer luna de pe cer, vreau doar sa fiu cu tine", spunea Elena intr-una dintre melodiile sale si asta e ceea ce vreau si gandesc si eu. Nu iti cer nimic sau mai bine zis nu iti cer nimic grozav, vreau doar sa fii cu mine. Nu vreau sa devina o relatie apasatoare, care nu aduce nicio bucurie, vreau sa fim fericiti, sa ne simtim impliniti impreuna, sa ne completam reciproc, sa ne ajutam reciproc. Sa nu ne reprosam nimic, ci sa rezolvam totul cu maturitate si caldura, sa radiem de fericire cand privirile ni se intalnesc. Nu vreau sa fie totul roz pentru ca in orice relatie exista puncte diferite de vedere, dar vreau sa ne respectam opiniile fara sa ne criticam, fara sa ne enervam. Vreau sa ne permitem sa fim noi, fara nicio masca, fara aparente. Vreau sa ma respecti, eu oricum voi face asta. Vreau sa fim sinceri unul cu celalalt, fara minciuni, nici macar pentru a ne proteja. Nu vreau sa ne constrangem, nu vreau sa ne pierdem libertatea...imi doresc un iubit, nu un stapan. Imi doresc sa ne completam reciproc, sa ne ajutam sa evoluam, nu imi doresc o relatie care duce spre plafonare. Imi doresc sa ma iubesti pentru ceea ce sunt, la fel te voi iubi si eu... nu pentru ceea ce sunt ci pentru ceea ce reprezinti tu :). Poti fi tu oare barbatul pe care sa ma bazez? Poti fi tu un tata pentru mine atunci cand imi doresc o imbratisare parinteasca? Poti fi tu oare un scut atunci cand sunt fragila? Imi poti sterge lacrimile atunci cand tristetea fie ea prosteasca sau nu, ma copleseste? Poti fi tu oare acest barbat pe care eu mi-l doresc? Poti fi tu oare barbatul alaturi de care imi doresc sa imbatranesc?

Imi amintesc cand alergam in picioarele goale de-a lungul plajelor si simteam cum valurile reci imi spalau atat nisipul strans pe picioare, cat si durerile cumulate in suflet. Uneori simt nevoia sa plec departe, departe de tot si sa las totul in urma fara regret. Sa ma amestec printre necunoscuti si sa ma las pierduta. Si apoi ma gandesc daca as putea trai printre straini, fara o fața prietenoasa, daca as fi capabila sa incep de la 0 departe de tot ce iubesc...chiar daca aceleasi lucruri pe care le iubesc, ma fac sa vreau sa plec? Si uite-ma pe mine, fiind intr-un proces de introspectie, calatorind la mii de km departare desi in esenta sunt in acelasi loc...  Calatoresc prin gandurile mele si realizez ca sunt perfectionista si de mult prea multe ori ma trezesc ca am idealuri inalte (prea greu de atins), si totodata sunt visatoare, ma las purtata de imaginatie in mult prea indepartate si frumoase locuri. Oricat as incerca nu reusesc deloc sa cobor cu picioarele pe pamant, sa "ma maturizez" , sa nu mai fiu adult cu "minte" de copil... Pentru mine lucrurile sunt albe sau negre, nu exista gri, sau pete. Ori ma iubesti ori nu,  "ma respecti ori ba". Imi traiesc viata cu teama, teama de necunoscut, teama de a fi judecata, teama de a nu face rau nimanui, teama de mine si de ce as putea face... spunea Cineva, de acolo de sus, "Nu te teme, caci Eu sunt cu tine"... si chiar imi doresc sa nu ma mai tem. Sa fiu "mare" pentru prima data si sa iau decizia de a imi permite mie insemi sa fiu fericita, fara sa ma gandesc la ceilalti. Asta nu inseamna ca imi pot baza fericirea pe nefericirea altora, ci ca nu pot sa ii mai pun pe ceilalti pe primul loc. Trebuie sa ma gandesc la mine, la ceea ce vreau eu, la ceea ce simt eu si sa fac ce imi doresc. Trebuie sa ma iubesc, si sa ma pun pe primul loc... desi nu ma lasa inima :(

Relatia de cuplu este doar unul din multele lucruri care ne fac fericiti, insa oamenii au fost efectiv prostiti ca tot ce trebuie sa faci ca sa ai parte de iubire este sa gasesti un partener si poti sa dai dracului restul vietii tale. Prieteni, pasiuni, visuri, jocuri, activitati ce iti fac placere, toate sunt sacrificate de dragul relatiei, ca ea e cea mai importanta, nu starea ta de fericire...

Unde esti?...
Unde esti? te caut ca  o nebuna peste tot si nu te gasesc. iti vad chipul printre zabrelele ce ma tin legata departe de tine...incerc sa strig, dar nu am glas...te aud soptind cuvinte dulci...cuvinte ce imi dau senzatia ca esti langa mine, senzatie ce imi alimenteaza sufletul....incerc sa te aud mai mult...dar auzul imi cedeaza...nu vad nimic, doar chipul tau luminand celula rece si intunecata. Intind mana sa te ating si cand varful degetelor ajung la tine....te imprastii in milioane de luminite colorate. Incerc sa te adun, sa te reintregesc, dar luminitele dispar, iar eu raman din nou singura. Si simt ca te urasc pentru ca m-ai lasat singura intr-o lume atat de mare, rece si urata. Ce sa fac fara tine? ce pot face sa ma acomodez cu lipsa ta, cand tot ce ating, vad, miros, simt....imi aminteste de tine?

Treceam prin fata unui bloc si de la un geam, cam de pe la etajul 1, s-a auzit o voce de femeie tipand, plangand si tot striga in timp ce plangea...criminalule, criminal nenorocit! M-am oprit speriata sa aud ce se intampla, poate avea nevoie de mine, poate era nevoie sa sun la 112. Si am asteptat. Am auzit imediat o voce de barbat spunadu-i....

   -dar nu te-am lovit niciodata, cum poti sa ma faci criminal? Nu ti-am zis niciodata nici da-te mai in colo...de ce spui ca sunt nenorocit?

  -Pentru ca esti...Esti un criminal, a zis femeia. 

  -De ce spui asta,explica-mi, a intrebat barbatul?

 A urmat un moment de liniste dupa care ea a inceput sa spuna:

    - exact de asta esti un criminal. Pentru ca nu stii despre ce vorbesc acum! Pentru ca niciodata nu ai facut nimic, niciodata nu ai spus nimic, nici sa ma dau de langa tine, dar nici sa ma apropii de tine. Nu mi-ai spus ce gandesti, nu mi-ai spus ce te doare, nu mi-ai spus daca iti pasa, daca vrei sa fii cu mine, daca vrei sa te imbeti sau daca iti place cum arat. Nu mi-ai spus ca sunt frumoasa, nici ca nu imi sta bine cu fusta cea neagra, nu mi-ai spus nici macar ca iti place sa fii mangaiat pe par. 

   -Asta e ridicol, a spus el. Nu vezi ca nu are niciun sens ce spui?...

   -Exact. E ridicol de adevarat ca m-ai ignorat mult timp....ridicol de adevarat ca m-ai lasat sa ma dau cu capul de pereti intrebandu-ma cu ce-am gresit...ridicol de adevarat ca m-ai lasat sa plang in fiecare noapte pentru ca nu stiam de ce nu-mi vorbesti...si nu vorbeai cu mine...dar cu toti ceilalti te comportai normal...Mi-am cerut iertare pentru lucruri pe care nu le-am facut doar ca sa fie totul bine, dar tu n-ai sesizat cat de mult rau imi faceai. Ai omorat zi de zi, clipa de clipa fiecare sentiment frumos ce aveam pentru tine. Ai sugrumat fiecare stralucire din ochii mei prin faptul ca eu te priveam si tu ma ignorai....am ajuns sa fumez 3 pachete de tigari si nici macar nu ti-ai dat seama...

  -Cum? Serios, fumezi? a intrebat el....

  -Exact ce spuneam, nici nu stiu daca iti mai pasa de altceva in afara de tine.! M-ai vazut vreodata cu ochii in lacrimi? iti spun eu, nu! desi plangeam langa tine! M-ai vazut vreodata zambindu-ti timid? nu! pentru ca aveai alte preocupari...Am incercat sa vorbesc la telefon mai mult timp ca sa iti atrag atentia, macar sa te fac sa te certi cu mine, am vorbit pe chat cu barbati pe care nu ii cunosc, doar ca sa te fac gelos, dar tu erai ocupat sa te uiti la meci.....

  -Si acum ce facem? intreaba el.....
Dupa un moment de liniste...s-a auzit:

  -De acum intreaba-te ce vei face tu! pentru ca "noi ce vom face"? nu mai exista. Acest noi a murit , la fel ca mine. Sunt seaca, nu mai simt nimic si asta e din vina ta. Asta e motivul pentru care tip la tine si iti spun ca esti un criminal nenorocit....Repet...noi a murit!

Am plecat trista meditand la acea intamplare, promitandu-mi ca nu voi ajunge pana acolo niciodata.

 Exista multe feluri de a distruge o persoana. A ignora e cea mai puternica arma impotriva iubirii. Asa ca va rog sa reflectati putin si sa incercati sa vedeti  ce simt cei din jur. Poate chiar au nevoie de voi si in special...de atentia voastra.

Afara ploua…e pustiu,

Ce e cu mine nici nu stiu.

Eu stiu ca totul s-a sfarsit,

Si ma intreb cu ce-am gresit.

E intuneric…ma gandesc,

Ca poate inca te iubesc.

Si ca nu meriti,m-ai tradat,

Sa nu ma minti caci am aflat!

Dragostea ta a fost o farsa...

Ma doare asta…dar nu-mi pasa!

Regret ca nu m-ai inteles,

Ai vrut sa alegi si ai ales!

Iti spun adio acum iubire!

Stiu ca ramai o amintire,

Chiar daca nu mai are rost

Tot ma gandesc la ce a fost.

E atat de ciudat sa simti ca nu ai nimic ,cel putin nu ai ceva ce il poti numi cu adevarat "al tau". E  ciudat cand uneori esti amortit si nu simti nimic...e ciudat cand vezi ca nimic nu ti iese cum te asteptai,cand tot ce vezi in jur e -- esec, dupa esec....cand tot ce vezi sunt oameni cu probleme care nu se opresc din treburile zilnice pentru tine,  oameni care par fericiti, dar de fapt sunt doar niste roboti cu sentimente... e atat de ciudat sentimentul de neliniste permanenta, sa crezi ca mai devreme sau mai tarziu se va intampla inevitabilul...sa simti ca pamantul iti fuge de sub picioare la urmatoarea adiere de vant si sa te temi ca nimic nu va mai fi la fel, sa simti ca esti neputincios, ca nu poti face nimic pentru nimeni pentru ca nu te poti ajuta nici macar pe tine...si totusi sa stii ca mergi acasa si te simti in siguranta ...dar ce faci cand "acasa"  nu inseamna nimic pentru tine ? Sa ai o stare de gol, sa simti tot timpul ca nu iti gasesti locul nicaieri, ca nu apartii nicaieri, ca iti doresti sa fii oriunde si niciunde...sa te uiti in jur si sa vezi doar 4 pereti goi si neprimitori care parca se stramba cand te vad in camera ....parca iti spun intr-un fel ca nu te vor acolo si tu te faci ca nu ii asculti si incerci sa iti vezi de rutina ta, dar fara sa vrei le mai arunci cate o privire speriata asteptand acceptare, asteptand parca sa se schimbe cu ceva situatia, dar ei devin tot mai reci, tot mai dusmanosi si parca incep sa se apropie de tine, sa te sufoce, sa iti ia aerul ...sau totul este in imaginatia ta? Nu intelegi si atunci te intrebi daca e  mai bine sa pleci,  sa iti cauti locul in care sa simti ca apartii  sau  daca sa ramai pe loc si sa te obisnuiesti cu acea viata fara sens? ...daca trebuie sa astepti ca totul sa revina la normal pentru ca , speri tu...totul va fi bine?....Ce e acasa pentru tine? pt mine acasa nu este un loc, ci o persoana.  

Ajungi intr-un moment al vietii cand realizezi ca tot ceea ce credeai ca esti... este doar o iluzie, o dorinta a ta de a fi perceputa de ceilalti asa cum te vezi tu. Iti doresti ca toti ceilalti sa vada emotiile si trairile tale interne si sa nu te judece pentru ceea ce cred ei ca esti... si nici pentru ceea ce reprezinti tu ca persoana. Ai anumite principii, valori, pe care de multe ori le vrei a fi uitate ca sa poti trai totul, fara a tine cont de "gura lumii" pe care oricum n-o inchide nici pamantul. Realizezi de multe ori ca viata pe care o traiesti nu este exact ceea ce iti doresti, dar ramai in mediocritate doar pentru ca ti-e frica sa fii fericit, ti-e frica sa faci ceea ce iti doresti din teama de ceilalti, pentru ca stii ca "ei" te judeca. Te trezesti dupa un timp ca nu mai stii cine esti, traiesti acea criza existentiala...in care parca ceilalti iti dicteaza incotro s-o apuci, iar tu ca un "bou la jug",  te dezici de visuri si termini prin a-ti trai viata dupa "dictarea" lor, in timp ce realizezi ca traiesti in plina confuzie si nefericire. Nu iti mai gasesti locul pe nicaieri, nu ca ai fi stiut vreodata daca apartii pe undeva... cuiva...

    Spune Paulo Coelho ca "Daca omul va astepta momentul ideal, niciodata nu se va urni din loc; e nevoie de un strop de nebunie ca sa faci pasul urmator" , pai bine, dar cand nu stii care este pasul urmator, ce faci? Ce fac toti ceilalti, nu? Si asta nu inseamna ca traiesti "robotizat" dupa standardele si planurile altora? Si traiesti dupa cum iti "sopteste" societatea, desi stii ca societatea in care traiesti e destramata. 

   Ma uit in oglinda si imi doresc sa ma dizolv, imi doresc cumva sa traiesc in spatele oglinzii... sa vad totul din alt unghi, sa vad oamenii cu alti ochi, dar pentru moment nu pot. Parcursul vietii mele s-a dovedit sinuos si nu de multe ori dramatic ,o lupta intre idealul personal si idealul social. Am cautat totusi sa gasesc un echilibru, echilibru pe care acum nu il mai vad. Simt cum mi se topeste carapacea si raman "dezgolita" de toate sentimentele si toate trairile de pana acum. Desi telul meu este sa reusesc sa fiu zi de zi fericita indiferent de situatie, se pare ca factorii externi (societate, parinti, prieteni) imi pun piedici din ce in ce mai mari. Se spune ca lipsa de transcendenta din rutina zilnica este cea care determina acumularea de frustrari existentiale... Unii spun ca una din marile tragedii ale omenirii este ca moralitatea a fost rapita. Nevoia de moralitate, de principii care sa ghideze viata determina si sentimente de vina si rusine, atunci cand nu te ridici la inaltimea preceptelor la care ai aderat.

   Ma consider o persoana sincera si cat de cat realista, ca si nepartinitoare de altfel si de multe ori mi se spune ca sunt... "mama ranitilor" sau "proasta" (ei bine prefer sa fiu luata de proasta decat sa fiu acida) , sau ca nu pot tine un secret ( ba da pot, si inca foarte multe, depinde insa de secret si de persoana, si daca acel secret face sau nu rau unei terte persoane, nu ca ar fi datoria mea sa deschid ochii oamenilor, just sayin')... sunt deasemenea si cel mai dur critic al meu, asta de ceva timp, dar intotdeauna primesc si criticile celorlalti cu bratele deschise, nu de alta, dar poate descopar unde gresesc...si totusi, nu mai stiu cine sunt. Am avut teluri si sperante inalte pe care le-am pierdut in timp sau le-am abandonat. Am tras linie si nu mi-a placut ce am vazut...Exista lucruri pe care le mascam fata de ceilalti, constient, pentru ca asa este politicos sau pentru ca nu vrem sa fie aflate... se spune ca ce nu stii nu te afecteaza, corect? Dar ce te faci cand exista lucruri pe care le maschezi inconstient fata de tine insati/ insuti -- Cum ar fi temerile si complexele...si ti-e frica sa spui totul cu voce tare ca nu cumva sa se astearna realitatea?

   Cu cat diferenta dintre ceea ce esti si ceea ce vrei sa pari in societate este mai mare, cu atat sentimentul de frustrare este mai intens. Renuntarea la masca inseamna riscul de a pierde aprobarea celor din jur. Nu stiu daca mi-l pot asuma...

Si uite cum...te trezesti in noaptea intunecata si vezi ca esti singur...din nou. Doare ca dracu faptul ca ne-am pierdut, doare ca dracu ca te iubesc...mi-am asezat sufletul pe tava si tu l-ai luat in intregime si mi l-ai adus bucati, de parca tu erai macelarul, iar sufletul meu era o bucata de carne oarecare...promisiuni, iluzii, sperante, toate se duc o data cu plecarea ta, si cum pleci atat de des, iei cate o bucata din mine mereu...cate bucatele crezi ca au mai ramas? Intr-o zi vei veni insetat dupa o piesa din puzzle-ul din care sunt formata si nu vei mai gasi nimic...Nu te intreba unde am disparut, piesele sunt la tine, cauta-le bine....Nu le-ai gasit? inseamna ca nu ai avut grija de ele, inseamna ca m-ai pierdut. Revii si totul e bine , dar la o saptamana dispari din nou cu inca o parte din mine...De ce nu esti multumit sa lasi totul neatins? De ce nu vrei sa pleci fara nimic? Am fost aici pentru orice ai avut nevoie, dar nu ma cautai, si de ce ai fi facut-o? Cine eram eu? o piesa neimportanta...nepastrabila si nereturnabila. Am fost aici pentru tine, pentru noi dar acum, nu mai sunt. Poate intr-o zi ma vei vrea inapoi, dar nu ma vei gasi...si de ce as fi aici?