Ajungi intr-un moment al vietii cand realizezi ca tot ceea ce credeai ca esti... este doar o iluzie, o dorinta a ta de a fi perceputa de ceilalti asa cum te vezi tu. Iti doresti ca toti ceilalti sa vada emotiile si trairile tale interne si sa nu te judece pentru ceea ce cred ei ca esti... si nici pentru ceea ce reprezinti tu ca persoana. Ai anumite principii, valori, pe care de multe ori le vrei a fi uitate ca sa poti trai totul, fara a tine cont de "gura lumii" pe care oricum n-o inchide nici pamantul. Realizezi de multe ori ca viata pe care o traiesti nu este exact ceea ce iti doresti, dar ramai in mediocritate doar pentru ca ti-e frica sa fii fericit, ti-e frica sa faci ceea ce iti doresti din teama de ceilalti, pentru ca stii ca "ei" te judeca. Te trezesti dupa un timp ca nu mai stii cine esti, traiesti acea criza existentiala...in care parca ceilalti iti dicteaza incotro s-o apuci, iar tu ca un "bou la jug",  te dezici de visuri si termini prin a-ti trai viata dupa "dictarea" lor, in timp ce realizezi ca traiesti in plina confuzie si nefericire. Nu iti mai gasesti locul pe nicaieri, nu ca ai fi stiut vreodata daca apartii pe undeva... cuiva...

    Spune Paulo Coelho ca "Daca omul va astepta momentul ideal, niciodata nu se va urni din loc; e nevoie de un strop de nebunie ca sa faci pasul urmator" , pai bine, dar cand nu stii care este pasul urmator, ce faci? Ce fac toti ceilalti, nu? Si asta nu inseamna ca traiesti "robotizat" dupa standardele si planurile altora? Si traiesti dupa cum iti "sopteste" societatea, desi stii ca societatea in care traiesti e destramata. 

   Ma uit in oglinda si imi doresc sa ma dizolv, imi doresc cumva sa traiesc in spatele oglinzii... sa vad totul din alt unghi, sa vad oamenii cu alti ochi, dar pentru moment nu pot. Parcursul vietii mele s-a dovedit sinuos si nu de multe ori dramatic ,o lupta intre idealul personal si idealul social. Am cautat totusi sa gasesc un echilibru, echilibru pe care acum nu il mai vad. Simt cum mi se topeste carapacea si raman "dezgolita" de toate sentimentele si toate trairile de pana acum. Desi telul meu este sa reusesc sa fiu zi de zi fericita indiferent de situatie, se pare ca factorii externi (societate, parinti, prieteni) imi pun piedici din ce in ce mai mari. Se spune ca lipsa de transcendenta din rutina zilnica este cea care determina acumularea de frustrari existentiale... Unii spun ca una din marile tragedii ale omenirii este ca moralitatea a fost rapita. Nevoia de moralitate, de principii care sa ghideze viata determina si sentimente de vina si rusine, atunci cand nu te ridici la inaltimea preceptelor la care ai aderat.

   Ma consider o persoana sincera si cat de cat realista, ca si nepartinitoare de altfel si de multe ori mi se spune ca sunt... "mama ranitilor" sau "proasta" (ei bine prefer sa fiu luata de proasta decat sa fiu acida) , sau ca nu pot tine un secret ( ba da pot, si inca foarte multe, depinde insa de secret si de persoana, si daca acel secret face sau nu rau unei terte persoane, nu ca ar fi datoria mea sa deschid ochii oamenilor, just sayin')... sunt deasemenea si cel mai dur critic al meu, asta de ceva timp, dar intotdeauna primesc si criticile celorlalti cu bratele deschise, nu de alta, dar poate descopar unde gresesc...si totusi, nu mai stiu cine sunt. Am avut teluri si sperante inalte pe care le-am pierdut in timp sau le-am abandonat. Am tras linie si nu mi-a placut ce am vazut...Exista lucruri pe care le mascam fata de ceilalti, constient, pentru ca asa este politicos sau pentru ca nu vrem sa fie aflate... se spune ca ce nu stii nu te afecteaza, corect? Dar ce te faci cand exista lucruri pe care le maschezi inconstient fata de tine insati/ insuti -- Cum ar fi temerile si complexele...si ti-e frica sa spui totul cu voce tare ca nu cumva sa se astearna realitatea?

   Cu cat diferenta dintre ceea ce esti si ceea ce vrei sa pari in societate este mai mare, cu atat sentimentul de frustrare este mai intens. Renuntarea la masca inseamna riscul de a pierde aprobarea celor din jur. Nu stiu daca mi-l pot asuma...