Imi amintesc cand alergam in picioarele goale de-a lungul plajelor si simteam cum valurile reci imi spalau atat nisipul strans pe picioare, cat si durerile cumulate in suflet. Uneori simt nevoia sa plec departe, departe de tot si sa las totul in urma fara regret. Sa ma amestec printre necunoscuti si sa ma las pierduta. Si apoi ma gandesc daca as putea trai printre straini, fara o fața prietenoasa, daca as fi capabila sa incep de la 0 departe de tot ce iubesc...chiar daca aceleasi lucruri pe care le iubesc, ma fac sa vreau sa plec? Si uite-ma pe mine, fiind intr-un proces de introspectie, calatorind la mii de km departare desi in esenta sunt in acelasi loc...  Calatoresc prin gandurile mele si realizez ca sunt perfectionista si de mult prea multe ori ma trezesc ca am idealuri inalte (prea greu de atins), si totodata sunt visatoare, ma las purtata de imaginatie in mult prea indepartate si frumoase locuri. Oricat as incerca nu reusesc deloc sa cobor cu picioarele pe pamant, sa "ma maturizez" , sa nu mai fiu adult cu "minte" de copil... Pentru mine lucrurile sunt albe sau negre, nu exista gri, sau pete. Ori ma iubesti ori nu,  "ma respecti ori ba". Imi traiesc viata cu teama, teama de necunoscut, teama de a fi judecata, teama de a nu face rau nimanui, teama de mine si de ce as putea face... spunea Cineva, de acolo de sus, "Nu te teme, caci Eu sunt cu tine"... si chiar imi doresc sa nu ma mai tem. Sa fiu "mare" pentru prima data si sa iau decizia de a imi permite mie insemi sa fiu fericita, fara sa ma gandesc la ceilalti. Asta nu inseamna ca imi pot baza fericirea pe nefericirea altora, ci ca nu pot sa ii mai pun pe ceilalti pe primul loc. Trebuie sa ma gandesc la mine, la ceea ce vreau eu, la ceea ce simt eu si sa fac ce imi doresc. Trebuie sa ma iubesc, si sa ma pun pe primul loc... desi nu ma lasa inima :(