Astazi am intrebari despre increderea pierduta. De ce odata ce ai fost mintit, a doua oara nu mai poti crede in persoana care te-a mintit? Increderea este atat de greu de construit si parca prea usor se pierde... Uneori oamenii pot vedea ca au gresit, isi cer iertare si vor sa se schimbe...vrei sa le oferi a doua sansa, poate si a noua...dar problema de acum e la tine... Nu mai poti avea incerdere. Incepi sa pui la indoiala tot ce spune persoana in cauza, chiar daca aceasta este sincera. Scuzele sunt acceptate, ierti, dar...increderea este deja pierduta. Oare se poate trai cu indoiala? Merita oare? Sinceritatea este o inima deschisa, putini oameni o arata, de obicei ceea ce vedem este o imitatie pusa pentru a prinde in capcana increderea altora...(Francois de la Rochefoucauld). 
    Shakespeare spunea sa nu ai incredere in acela care si-a incalcat odata cuvantul pentru ca o va face si a doua oara...si a treia. Ce mai poti face cand nu mai ai incredere intr-o persoana? Cum se poate reconstrui increderea? Dai dracului tot si pleci?

Astazi am intrebari despre caracterul oamenilor... despre faptul ca suntem veniti pe lume aproape in acelasi mod...unii prin nastere normala, altii prin cezariana, dar practic pana la venirea pe lume tot prin placenta se fac schimburile de produsi dintre mama si fat, tot prin cordonul ombilical se face transportul de nutrienti si tot in "costumul lui Adam" ne nastem. In copilarie suntem naivi, puri, inocenti si apoi...apar dezamagirile, vedem comportamentul familiei vis-a-vis de alti oameni sau chiar de noi, vedem societate putreda care ne face sa ne schimbam. Doar ca unii dintre noi incercam sa ramanem fragili, buni, omenosi, sensibili (sufleteste vorbind), devotati, responsabili, de buna credinta....pe cand ceilalti, sunt infectati, devin meschini, cu suflet hain, unii sunt nesiguri pe ei si devin frustrati, isi arunca frustrarile personale in cei apropiati, alte "calitati" ar fi...ca sunt introvertiti, irascibili, egoisti, mincinosi, prefacuti, nesabuiti, razbunatori, materialisti, si multe altele. Poate viata i-a facut sa fie asa dar... nu avem toti probleme, greutati? Nu avem toti parte de dezamagiri, deziluzii, promisiuni rupte,  nenorociri, suferinte, conditii precare... s.a.m.d.? De ce unii raman oameni iar ceilalti devin fiare? De ce pe unii "greutatile vietii", ca sa zic asa, ii schimba in bine, iar pe unii in rau? Nu avem toti capacitatea de a gandi? Nu avem toti posibilitatea de a cantari fiecare lucru si de a actiona in consecinta? De ce nu masuram totul cu iubire? Iubirea fata de semenii nostri? Spunea un autor odata ca "iubirea este singurul etalon cu care trebuie masurat totul. Fara iubire, lumea ar fi un mecanism lipsit de gandire, soarele ar fi bun doar pentru a coace dovlecii, florile ar fi doar hrana pentru magari si izvoarele ar fi apa pentru spalat". De ce nu ii putem iubi pe cei din jur, ca pe noi insine? Sa masuram pe altii cu masura cu care ne masuram pe noi,? sa pretuim lucrurile si nevoile lor prin cele ale noastre. Cand le vom dori ceea ce ne dorim noua si cand ii vom feri de ceea ce ne ferim noi, atunci vom implini legea adevaratei iubiri, un citat din Confucius, citat pe care il iubesc. De ce evoluam diferit? :(

Uitare... Vrei sa uiti, sa nu mai traiesti cu chipul lui in gand, sa nu mai ai numele lui tatuat pe suflet, sa nu ii mai auzi glasul la fiecare pas pe care il faci, pentru ca desi te-a facut sa traiesti o telenovela... plina de intrigi si minciuna, tu l-ai iubit. Si l-ai iubit atat de mult incat simteai ca esti un nimic fara el, un fir de nisip pe o plaja imensa ce nu isi gasea locul fara iubirea lui. A durut fiecare lacrima varsata pentru el, fiecare cearta te-a facut sa te stingi incet...se spune ca mai bine arzi in totalitate decat sa te stingi incet... Credeai ca merita tot efortul, credeai  in el totusi si mai presus de orice, credeai in iubirea voastra , desi stiai ca iubirea nu doare, iubirea te implineste, te face sa radiezi de bucurie, sa simti ca lumea e a ta...si ai simtit asta uneori, sufletului tau ii aruncai firimituri, il hraneai cu franturi de fericire, il amageai cu clipe frumoase, dar mai apoi il inecai in lacrimi, il sugrumai cu  zile de suparare, il sufocai cu tristete. Te hotarasti sa renunti la iubirea ta, pentru ca nu mai poti, nu mai ai nimic bun de dat, nu mai ai ce sa oferi, ti s-a luat tot si nu mai ai decat un gust amar, ce nu stii daca vine de la nefericire sau daca ai probleme cu colecistul... Si pui punct si incerci sa te refaci, asa cum poti. Incerci sa o iei de la capat, dar inca doare si nu stii daca vei fi in stare sa treci de "ziua de azi" fara sa-i vorbesti, fara sa ii auzi vocea, fara sa mai stii ceva despre el...si trec zile, saptamani, poate luni...Si iti spui: intr-o zi nu va mai durea, asa am auzit. Si astepti acea zi, si ea chiar vine. Te trezesti intr-o dimineata si realizezi ca nu il mai iubesti, ca ti-a trecut, ca totul a trecut, toata durerea de acum e uitata, toate lacrimile acum sunt amintiri si in sfarsit te simti liber. In sfarsit ai scapat de acea gheara care pusese stapanire pe inima ta, in sfarsit ai simtit ca esti tu din nou. In sfarsit l-ai uitat, in sfarsit poti trai... Da-i timpului ...timp.

Ah e atat de urat sa fi indecis!  Se pare ca intr-adevar, nu le putem suporta celorlalti cam aceleasi lucruri care ne deranjeaza la noi. Ma supara oamenii indecisi care nu stiu ce vor si totusi ma lovesc de aceeasi problema. Sa fie nehotarare sau frica de responsabilitati? De ce e mai usor sa le spun altor persoane ce as face eu in locul lor, dar atunci cand eu ma aflu in fata luarii unei decizii, ma blochez? Si despic firul in cate firisoare pot si sunt incapabila sa iau o decizie? De ce nu pot sa imi urmez propriile sfaturi? Cunosc acea frica de necunoscut, o am, admit asta, pentru ca ies din confortul meu, pentru ca e mai comod sa fac ceea ce stiu deja, sa merg unde cunosc deja... sa fac lucruri care stiu cum se termina. Mai exista si frica de esec. Nu imi place sa fiu "loser"...  Nu imi place sa pierd ...ceva. Iar esecul mi-l pot asuma, dar nu si atunci cand ceilalti ar avea ceva de spus despre asta. Nu prea pot sa indur "judecata" celor din jur. Nu imi place sa-i dezamagesc pe cei din jur si as face orice as putea sa le fie "lor" bine, chiar daca eu nu sunt multumita. Nu e altruism, e doar imaturitate as spune eu. Se spune ca sufletul nobil alege calea care duce spre inaltimi iar cel mediocru alege cararea care il duce in vale. Eu nu vreau sa fiu un om mediocru , dar si daca aleg cararea ce duce in vale, vreau sa cred ca pot urca inapoi spre inaltimi. Traiesti  in mediocritate doar daca vrei asta. Poti face multe, dar te lovesti de luarea deciziei aleia de a schimba ceva si atunci ce faci? Fugi de responsabilitati si ramai imatur sau incerci sa vezi ce se intampla chiar si cu pretul de a dezamagi persoanele din jurul tau? Pana la urma toti gresim, important este ca incercam. Si la fel de important este ca deciziile noastre sa nu-i raneasca pe cei din jur.