Astazi am intrebari despre increderea pierduta. De ce odata ce ai fost mintit, a doua oara nu mai poti crede in persoana care te-a mintit? Increderea este atat de greu de construit si parca prea usor se pierde... Uneori oamenii pot vedea ca au gresit, isi cer iertare si vor sa se schimbe...vrei sa le oferi a doua sansa, poate si a noua...dar problema de acum e la tine... Nu mai poti avea incerdere. Incepi sa pui la indoiala tot ce spune persoana in cauza, chiar daca aceasta este sincera. Scuzele sunt acceptate, ierti, dar...increderea este deja pierduta. Oare se poate trai cu indoiala? Merita oare? Sinceritatea este o inima deschisa, putini oameni o arata, de obicei ceea ce vedem este o imitatie pusa pentru a prinde in capcana increderea altora...(Francois de la Rochefoucauld). 
    Shakespeare spunea sa nu ai incredere in acela care si-a incalcat odata cuvantul pentru ca o va face si a doua oara...si a treia. Ce mai poti face cand nu mai ai incredere intr-o persoana? Cum se poate reconstrui increderea? Dai dracului tot si pleci?

Astazi am intrebari despre caracterul oamenilor... despre faptul ca suntem veniti pe lume aproape in acelasi mod...unii prin nastere normala, altii prin cezariana, dar practic pana la venirea pe lume tot prin placenta se fac schimburile de produsi dintre mama si fat, tot prin cordonul ombilical se face transportul de nutrienti si tot in "costumul lui Adam" ne nastem. In copilarie suntem naivi, puri, inocenti si apoi...apar dezamagirile, vedem comportamentul familiei vis-a-vis de alti oameni sau chiar de noi, vedem societate putreda care ne face sa ne schimbam. Doar ca unii dintre noi incercam sa ramanem fragili, buni, omenosi, sensibili (sufleteste vorbind), devotati, responsabili, de buna credinta....pe cand ceilalti, sunt infectati, devin meschini, cu suflet hain, unii sunt nesiguri pe ei si devin frustrati, isi arunca frustrarile personale in cei apropiati, alte "calitati" ar fi...ca sunt introvertiti, irascibili, egoisti, mincinosi, prefacuti, nesabuiti, razbunatori, materialisti, si multe altele. Poate viata i-a facut sa fie asa dar... nu avem toti probleme, greutati? Nu avem toti parte de dezamagiri, deziluzii, promisiuni rupte,  nenorociri, suferinte, conditii precare... s.a.m.d.? De ce unii raman oameni iar ceilalti devin fiare? De ce pe unii "greutatile vietii", ca sa zic asa, ii schimba in bine, iar pe unii in rau? Nu avem toti capacitatea de a gandi? Nu avem toti posibilitatea de a cantari fiecare lucru si de a actiona in consecinta? De ce nu masuram totul cu iubire? Iubirea fata de semenii nostri? Spunea un autor odata ca "iubirea este singurul etalon cu care trebuie masurat totul. Fara iubire, lumea ar fi un mecanism lipsit de gandire, soarele ar fi bun doar pentru a coace dovlecii, florile ar fi doar hrana pentru magari si izvoarele ar fi apa pentru spalat". De ce nu ii putem iubi pe cei din jur, ca pe noi insine? Sa masuram pe altii cu masura cu care ne masuram pe noi,? sa pretuim lucrurile si nevoile lor prin cele ale noastre. Cand le vom dori ceea ce ne dorim noua si cand ii vom feri de ceea ce ne ferim noi, atunci vom implini legea adevaratei iubiri, un citat din Confucius, citat pe care il iubesc. De ce evoluam diferit? :(

Uitare... Vrei sa uiti, sa nu mai traiesti cu chipul lui in gand, sa nu mai ai numele lui tatuat pe suflet, sa nu ii mai auzi glasul la fiecare pas pe care il faci, pentru ca desi te-a facut sa traiesti o telenovela... plina de intrigi si minciuna, tu l-ai iubit. Si l-ai iubit atat de mult incat simteai ca esti un nimic fara el, un fir de nisip pe o plaja imensa ce nu isi gasea locul fara iubirea lui. A durut fiecare lacrima varsata pentru el, fiecare cearta te-a facut sa te stingi incet...se spune ca mai bine arzi in totalitate decat sa te stingi incet... Credeai ca merita tot efortul, credeai  in el totusi si mai presus de orice, credeai in iubirea voastra , desi stiai ca iubirea nu doare, iubirea te implineste, te face sa radiezi de bucurie, sa simti ca lumea e a ta...si ai simtit asta uneori, sufletului tau ii aruncai firimituri, il hraneai cu franturi de fericire, il amageai cu clipe frumoase, dar mai apoi il inecai in lacrimi, il sugrumai cu  zile de suparare, il sufocai cu tristete. Te hotarasti sa renunti la iubirea ta, pentru ca nu mai poti, nu mai ai nimic bun de dat, nu mai ai ce sa oferi, ti s-a luat tot si nu mai ai decat un gust amar, ce nu stii daca vine de la nefericire sau daca ai probleme cu colecistul... Si pui punct si incerci sa te refaci, asa cum poti. Incerci sa o iei de la capat, dar inca doare si nu stii daca vei fi in stare sa treci de "ziua de azi" fara sa-i vorbesti, fara sa ii auzi vocea, fara sa mai stii ceva despre el...si trec zile, saptamani, poate luni...Si iti spui: intr-o zi nu va mai durea, asa am auzit. Si astepti acea zi, si ea chiar vine. Te trezesti intr-o dimineata si realizezi ca nu il mai iubesti, ca ti-a trecut, ca totul a trecut, toata durerea de acum e uitata, toate lacrimile acum sunt amintiri si in sfarsit te simti liber. In sfarsit ai scapat de acea gheara care pusese stapanire pe inima ta, in sfarsit ai simtit ca esti tu din nou. In sfarsit l-ai uitat, in sfarsit poti trai... Da-i timpului ...timp.

Ah e atat de urat sa fi indecis!  Se pare ca intr-adevar, nu le putem suporta celorlalti cam aceleasi lucruri care ne deranjeaza la noi. Ma supara oamenii indecisi care nu stiu ce vor si totusi ma lovesc de aceeasi problema. Sa fie nehotarare sau frica de responsabilitati? De ce e mai usor sa le spun altor persoane ce as face eu in locul lor, dar atunci cand eu ma aflu in fata luarii unei decizii, ma blochez? Si despic firul in cate firisoare pot si sunt incapabila sa iau o decizie? De ce nu pot sa imi urmez propriile sfaturi? Cunosc acea frica de necunoscut, o am, admit asta, pentru ca ies din confortul meu, pentru ca e mai comod sa fac ceea ce stiu deja, sa merg unde cunosc deja... sa fac lucruri care stiu cum se termina. Mai exista si frica de esec. Nu imi place sa fiu "loser"...  Nu imi place sa pierd ...ceva. Iar esecul mi-l pot asuma, dar nu si atunci cand ceilalti ar avea ceva de spus despre asta. Nu prea pot sa indur "judecata" celor din jur. Nu imi place sa-i dezamagesc pe cei din jur si as face orice as putea sa le fie "lor" bine, chiar daca eu nu sunt multumita. Nu e altruism, e doar imaturitate as spune eu. Se spune ca sufletul nobil alege calea care duce spre inaltimi iar cel mediocru alege cararea care il duce in vale. Eu nu vreau sa fiu un om mediocru , dar si daca aleg cararea ce duce in vale, vreau sa cred ca pot urca inapoi spre inaltimi. Traiesti  in mediocritate doar daca vrei asta. Poti face multe, dar te lovesti de luarea deciziei aleia de a schimba ceva si atunci ce faci? Fugi de responsabilitati si ramai imatur sau incerci sa vezi ce se intampla chiar si cu pretul de a dezamagi persoanele din jurul tau? Pana la urma toti gresim, important este ca incercam. Si la fel de important este ca deciziile noastre sa nu-i raneasca pe cei din jur.

De ce atunci cand "ei" sunt suparati pe noi, femeile din viata lor,  simt nevoia sa ne faca rau? De ce fac tot posibilul sa simtim si noi ca sunt ei raniti? Oare nu realizeaza ca si noi suferim cand ei sunt suparati? Uneori nu le facem nimic, dar ei simt ca am gresit si atunci se razbuna... Eu, "nu vreau sa iti cer luna de pe cer, vreau doar sa fiu cu tine", spunea Elena intr-una dintre melodiile sale si asta e ceea ce vreau si gandesc si eu. Nu iti cer nimic sau mai bine zis nu iti cer nimic grozav, vreau doar sa fii cu mine. Nu vreau sa devina o relatie apasatoare, care nu aduce nicio bucurie, vreau sa fim fericiti, sa ne simtim impliniti impreuna, sa ne completam reciproc, sa ne ajutam reciproc. Sa nu ne reprosam nimic, ci sa rezolvam totul cu maturitate si caldura, sa radiem de fericire cand privirile ni se intalnesc. Nu vreau sa fie totul roz pentru ca in orice relatie exista puncte diferite de vedere, dar vreau sa ne respectam opiniile fara sa ne criticam, fara sa ne enervam. Vreau sa ne permitem sa fim noi, fara nicio masca, fara aparente. Vreau sa ma respecti, eu oricum voi face asta. Vreau sa fim sinceri unul cu celalalt, fara minciuni, nici macar pentru a ne proteja. Nu vreau sa ne constrangem, nu vreau sa ne pierdem libertatea...imi doresc un iubit, nu un stapan. Imi doresc sa ne completam reciproc, sa ne ajutam sa evoluam, nu imi doresc o relatie care duce spre plafonare. Imi doresc sa ma iubesti pentru ceea ce sunt, la fel te voi iubi si eu... nu pentru ceea ce sunt ci pentru ceea ce reprezinti tu :). Poti fi tu oare barbatul pe care sa ma bazez? Poti fi tu un tata pentru mine atunci cand imi doresc o imbratisare parinteasca? Poti fi tu oare un scut atunci cand sunt fragila? Imi poti sterge lacrimile atunci cand tristetea fie ea prosteasca sau nu, ma copleseste? Poti fi tu oare acest barbat pe care eu mi-l doresc? Poti fi tu oare barbatul alaturi de care imi doresc sa imbatranesc?

Imi amintesc cand alergam in picioarele goale de-a lungul plajelor si simteam cum valurile reci imi spalau atat nisipul strans pe picioare, cat si durerile cumulate in suflet. Uneori simt nevoia sa plec departe, departe de tot si sa las totul in urma fara regret. Sa ma amestec printre necunoscuti si sa ma las pierduta. Si apoi ma gandesc daca as putea trai printre straini, fara o fața prietenoasa, daca as fi capabila sa incep de la 0 departe de tot ce iubesc...chiar daca aceleasi lucruri pe care le iubesc, ma fac sa vreau sa plec? Si uite-ma pe mine, fiind intr-un proces de introspectie, calatorind la mii de km departare desi in esenta sunt in acelasi loc...  Calatoresc prin gandurile mele si realizez ca sunt perfectionista si de mult prea multe ori ma trezesc ca am idealuri inalte (prea greu de atins), si totodata sunt visatoare, ma las purtata de imaginatie in mult prea indepartate si frumoase locuri. Oricat as incerca nu reusesc deloc sa cobor cu picioarele pe pamant, sa "ma maturizez" , sa nu mai fiu adult cu "minte" de copil... Pentru mine lucrurile sunt albe sau negre, nu exista gri, sau pete. Ori ma iubesti ori nu,  "ma respecti ori ba". Imi traiesc viata cu teama, teama de necunoscut, teama de a fi judecata, teama de a nu face rau nimanui, teama de mine si de ce as putea face... spunea Cineva, de acolo de sus, "Nu te teme, caci Eu sunt cu tine"... si chiar imi doresc sa nu ma mai tem. Sa fiu "mare" pentru prima data si sa iau decizia de a imi permite mie insemi sa fiu fericita, fara sa ma gandesc la ceilalti. Asta nu inseamna ca imi pot baza fericirea pe nefericirea altora, ci ca nu pot sa ii mai pun pe ceilalti pe primul loc. Trebuie sa ma gandesc la mine, la ceea ce vreau eu, la ceea ce simt eu si sa fac ce imi doresc. Trebuie sa ma iubesc, si sa ma pun pe primul loc... desi nu ma lasa inima :(

Relatia de cuplu este doar unul din multele lucruri care ne fac fericiti, insa oamenii au fost efectiv prostiti ca tot ce trebuie sa faci ca sa ai parte de iubire este sa gasesti un partener si poti sa dai dracului restul vietii tale. Prieteni, pasiuni, visuri, jocuri, activitati ce iti fac placere, toate sunt sacrificate de dragul relatiei, ca ea e cea mai importanta, nu starea ta de fericire...

Unde esti?...
Unde esti? te caut ca  o nebuna peste tot si nu te gasesc. iti vad chipul printre zabrelele ce ma tin legata departe de tine...incerc sa strig, dar nu am glas...te aud soptind cuvinte dulci...cuvinte ce imi dau senzatia ca esti langa mine, senzatie ce imi alimenteaza sufletul....incerc sa te aud mai mult...dar auzul imi cedeaza...nu vad nimic, doar chipul tau luminand celula rece si intunecata. Intind mana sa te ating si cand varful degetelor ajung la tine....te imprastii in milioane de luminite colorate. Incerc sa te adun, sa te reintregesc, dar luminitele dispar, iar eu raman din nou singura. Si simt ca te urasc pentru ca m-ai lasat singura intr-o lume atat de mare, rece si urata. Ce sa fac fara tine? ce pot face sa ma acomodez cu lipsa ta, cand tot ce ating, vad, miros, simt....imi aminteste de tine?

Treceam prin fata unui bloc si de la un geam, cam de pe la etajul 1, s-a auzit o voce de femeie tipand, plangand si tot striga in timp ce plangea...criminalule, criminal nenorocit! M-am oprit speriata sa aud ce se intampla, poate avea nevoie de mine, poate era nevoie sa sun la 112. Si am asteptat. Am auzit imediat o voce de barbat spunadu-i....

   -dar nu te-am lovit niciodata, cum poti sa ma faci criminal? Nu ti-am zis niciodata nici da-te mai in colo...de ce spui ca sunt nenorocit?

  -Pentru ca esti...Esti un criminal, a zis femeia. 

  -De ce spui asta,explica-mi, a intrebat barbatul?

 A urmat un moment de liniste dupa care ea a inceput sa spuna:

    - exact de asta esti un criminal. Pentru ca nu stii despre ce vorbesc acum! Pentru ca niciodata nu ai facut nimic, niciodata nu ai spus nimic, nici sa ma dau de langa tine, dar nici sa ma apropii de tine. Nu mi-ai spus ce gandesti, nu mi-ai spus ce te doare, nu mi-ai spus daca iti pasa, daca vrei sa fii cu mine, daca vrei sa te imbeti sau daca iti place cum arat. Nu mi-ai spus ca sunt frumoasa, nici ca nu imi sta bine cu fusta cea neagra, nu mi-ai spus nici macar ca iti place sa fii mangaiat pe par. 

   -Asta e ridicol, a spus el. Nu vezi ca nu are niciun sens ce spui?...

   -Exact. E ridicol de adevarat ca m-ai ignorat mult timp....ridicol de adevarat ca m-ai lasat sa ma dau cu capul de pereti intrebandu-ma cu ce-am gresit...ridicol de adevarat ca m-ai lasat sa plang in fiecare noapte pentru ca nu stiam de ce nu-mi vorbesti...si nu vorbeai cu mine...dar cu toti ceilalti te comportai normal...Mi-am cerut iertare pentru lucruri pe care nu le-am facut doar ca sa fie totul bine, dar tu n-ai sesizat cat de mult rau imi faceai. Ai omorat zi de zi, clipa de clipa fiecare sentiment frumos ce aveam pentru tine. Ai sugrumat fiecare stralucire din ochii mei prin faptul ca eu te priveam si tu ma ignorai....am ajuns sa fumez 3 pachete de tigari si nici macar nu ti-ai dat seama...

  -Cum? Serios, fumezi? a intrebat el....

  -Exact ce spuneam, nici nu stiu daca iti mai pasa de altceva in afara de tine.! M-ai vazut vreodata cu ochii in lacrimi? iti spun eu, nu! desi plangeam langa tine! M-ai vazut vreodata zambindu-ti timid? nu! pentru ca aveai alte preocupari...Am incercat sa vorbesc la telefon mai mult timp ca sa iti atrag atentia, macar sa te fac sa te certi cu mine, am vorbit pe chat cu barbati pe care nu ii cunosc, doar ca sa te fac gelos, dar tu erai ocupat sa te uiti la meci.....

  -Si acum ce facem? intreaba el.....
Dupa un moment de liniste...s-a auzit:

  -De acum intreaba-te ce vei face tu! pentru ca "noi ce vom face"? nu mai exista. Acest noi a murit , la fel ca mine. Sunt seaca, nu mai simt nimic si asta e din vina ta. Asta e motivul pentru care tip la tine si iti spun ca esti un criminal nenorocit....Repet...noi a murit!

Am plecat trista meditand la acea intamplare, promitandu-mi ca nu voi ajunge pana acolo niciodata.

 Exista multe feluri de a distruge o persoana. A ignora e cea mai puternica arma impotriva iubirii. Asa ca va rog sa reflectati putin si sa incercati sa vedeti  ce simt cei din jur. Poate chiar au nevoie de voi si in special...de atentia voastra.

Afara ploua…e pustiu,

Ce e cu mine nici nu stiu.

Eu stiu ca totul s-a sfarsit,

Si ma intreb cu ce-am gresit.

E intuneric…ma gandesc,

Ca poate inca te iubesc.

Si ca nu meriti,m-ai tradat,

Sa nu ma minti caci am aflat!

Dragostea ta a fost o farsa...

Ma doare asta…dar nu-mi pasa!

Regret ca nu m-ai inteles,

Ai vrut sa alegi si ai ales!

Iti spun adio acum iubire!

Stiu ca ramai o amintire,

Chiar daca nu mai are rost

Tot ma gandesc la ce a fost.